>
vineri, 9 ianuarie 2009
Profilul psihologic - notiune de pionierat in sistemul judiciar romanesc
Profilul psihologic trebuie privit ca un demers pluridisciplinar. Din câte ştim, acest subiect a fost tratat sporadic în România, abordări vagi fiind făcute de către psihologul criminalist Tudorel Butoi.. Spre deosebire de ţara noastră, în multe state americane şi vest europene, profilul psihologic al autorului unei infracţiuni a fost îmbrăţişat ca o metodă ştiinţifică în cadrul investigaţiilor penale, fiind astăzi de un real şi incontestabil ajutor în identificarea autorilor necunoscuţi.
De ce această reticenţă în România, ne putem întreba? Cauzele pot fi multiple, importante fiind însă rigiditatea structurilor poliţieneşti de la noi cât şi absenţa specialiştilor în domeniu, un bun profiler necesitând, pe lângă un extraordinar fler, ani buni de experienţă în investigaţiile criminale, studii de psihologie, sociologie, criminologie, psihiatrie, medicină legală etc.
In această perioadă, când violenţa atinge cote alarmante, când infractorii au nenumărate surse de informare şi posibilităţi de disimulare a actului criminal, se impune ca cei însărcinaţi cu identificarea autorilor de infracţiuni să îşi adapteze metodele din mers şi, pe lângă ultimele descoperiri ştiinţifice în materie de criminalistică, să adopte şi metodele moderne din ţările occidentale, metode ce şi-au demonstrat pe deplin viabilitatea.
O astfel de metodă este şi elaborarea profilului psihologic al autorului. Chiar dacă în România o astfel de expertiză nu are valoare probantă din punct de vedere procesual-penal, având exact acelaşi regim juridic ca şi biodetecţia comportamentului simulat, este de neconceput în prezent o investigaţie majoră fără a se aplica şi acest criminal personality profiling. Cu toate acestea, la noi în ţară această metodă a fost aplicată sporadic, fără substanţă, neexistând criterii stricte de evaluare a specialiştilor pe această linie, specialişti practic inexistenţi.
Ca o dovadă a importanţei acestei metode, încă din anul 1950, la nivelul FBI a fost creat un centru de cercetare şi dezvoltare a profiling-ului, centru denumit Investigative Support Unit. De un real ajutor a fost crearea unei vaste baze de date ce cuprinde informaţii obţinute prin intervievararea infractorilor condamnaţi, stocându-se astfel, la nivel statistic, aceste comportamente deviante cu toate trăsăturile de personalitate ce decurg de aici.
Conturarea profilului psihologic al autorului este un proces investigativ, în cadrul anchetei penale, prin care se încearcă examinarea şi înţelegerea trăsăturilor de personalitate şi, implicit, comportamentul infractorului, cu scopul de a indica posibila persoană (sau tipul acesteia) responsabilă cu actul criminal. Metoda poate fi privită ca un ajutor în cadrul investigaţiei criminale, având rolul de a direcţiona activităţile către cei mai pretabili suspecţi, de a înlătura suspiciunile privitoare la suspecţii ce nu au legătură cu cauza şi, ulterior, după identificarea autorilor, de a explica comportamentele criminale ale acestora.
Deşi există câteva lucrări pe această temă iar resursele de pe Internet sunt multiple şi accesibile tuturor, este totuşi dificil să înţelegem actele şi comportamentul infractorilor, din punctul de vedere al psihologiei judiciare. De aceea, nu oricine poate deveni un bun profiler. Hans Gross spunea în 1924 că un bun investigator trebuie să dovedească o infinită disponibilitate fizică, un puternic spirit autocritic, pregătire exemplară, abilităţi speculative precum şi multe, multe altele. Argumentele în acest sens au continuat în lucrările lui H. Ashton-Wolfe (1930), care afirma că „deşi cunoştinţele ştiinţifice şi precizia sunt indispensabile în prinderea infractorilor, acestea nu sunt de ajuns. Accepţiunea modernă a meseriei de detectiv se bazează pe principiile de bază dar şi pe studiile continue şi metodice ale detectivului”[1]. Discuţia pe această temă a continuat şi mai târziu, în 1974, odată cu studiile lui Paul Leland Kirk, studii în care se arăta că „toate investigaţiile gravitează în jurul oamenilor şi a obiectelor. Doar oamenii comit infracţiuni dar, invariabil, o fac prin intermediul lucrurilor. De aceea, orice anchetă trebuie sa fie duală”[2] – este aspectul de la care, credem noi, s-a ajuns la dezvoltarea Principiului Loccard, principiu ce va fi dezvoltat în secţiunile ulterioare.
Nu în ultimul rând trebuie precizat că un bun profiler este un neobosit cititor, cu o mare dragoste pentru cărţi. Ca o consecinţă naturală a acestui fapt, acesta îşi va dezvolta o bibliotecă de specialitate (şi nu numai) de invidiat, întregul proces enumerat ducând la o educaţie ştiinţifică solidă.
Întrebarea ce se naşte în mod natural este: ce ajută mai mult în procesul profiling-ului? Experienţa în investigaţiile criminale sau solidele cunoştinţe teoretice? Cei ce activează pe tărâmul criminalisticii au, în mod invariabil, o vastă experienţă în domeniu, având acces la nenumărate anchete, investigaţii, audieri, studii de caz etc. Dar, din păcate, puţini sunt profesioniştii care acumulează şi studiile necesare. De cealaltă parte, teoreticienii, absolvenţii de studii complexe în psihologie, au rareori ocazia de a participa în astfel de demersuri criminalistice, pentru ei o cercetare la faţa locului într-o cauză de omor fiind aproape de domeniul fantasticului.
Din acest motiv, cunoştinţele acestor două câmpuri trebuie îmbinate într-un mod natural şi fericit, experienţa dublată de puternice cunoştinţe teoretice fiind ideală.
Putem afirma deci, fără teama de a greşi, că un bun profiler trebuie să fie stăpânit de o dorinţă entuziastă de cercetare, de a investiga şi de a examina faptele, sub toate aspectele lor.
In literatura de specialitate, termenul de criminal personality profiling are o accepţie oarecum largă, desemnând profilul comportamental, profilul psihologic al autorului necunoscut al unei infracţiuni etc. In limba engleză, sintagmele sunt multiple şi, credem noi, mai grăitoare decât în limba română: behavioral profiling, crime scene profiling, offender profiling, psychological profiling şi, cea mai recentă, criminal investigative analysis. In lucrarea de faţă au fost adoptate terminologiile care se apropie cel mai mult de înţelesul din limba română, respectiv Criminal Personality Profiling şi Criminal Profiling.
Profiler-ul trebuie privit ca un specialist ce furnizează anchetatorilor informaţii particularizate pe un anume tip de individ care ar fi putut comite o infracţiune certă. Procesul prin care se indică caracteristicile de personalitate ale autorului unei infracţiuni, ţinându-se cont de analiza câmpului infracţional, tipurile variate de personalităţi existente, datele statistice ale faptelor similare precum şi natura disfuncţiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei poate fi denumit profiling.
O definiţie foarte uzitată este cea a lui Vernon Geberth: „profilul psihologic este o încercare elevată de a furniza anchetatorilor informaţii specifice despre un autor necunoscut ce a comis o infracţiune dată, proces bazat pe cercetarea atentă a locului faptei, victimologie şi teoriile psihologice cunoscute.”[3]
Până la un punct, istoria profiling-ului se confundă cu istoria criminologiei, ambele putând fi incluse, credem noi, în marea familie a psiho-sociologiei judiciare.
Unul dintre primele texte ce s-a ocupat de comportamentul deviant a fost Malleus Maleficarum, o carte scrisă la 1486 de către James Sprenger şi Henry Kramer. Textul este un ghid (astăzi desuet, bineînţeles) pentru vânătorii de vrăjitoare, folosit de majoritatea regimurilor inchizitoriale din Europa şi care a avut o influenţă pentru mai bine de trei sute de ani în practica judiciară a acelor perioade.
După cum am mai arătat, profilingul modern şi-a construit o puternică fundaţie pe cercetările din domeniile criminologiei, psihologiei, psihiatriei şi criminalistică.
Din punct de vedere istoric, criminologia (clinică) are rădăcini foarte vechi. Astfel, între anii 1750-1850, fizionomiştii şi frenologiştii au încercat să demonstreze că există strânse legături între caracteristicile psiho-comportamentale şi anumite trăsături fizice neobişnuite ale indivizilor. Fizionomiştii s-au ocupat de studiul feţei umane. Fondatorul acestei teorii a fost Jean Baptiste della Porte (1535-1615) care, în urma cercetărilor făcute pe cadavre, a lansat ipoteza că urechile de mici dimensiuni, sprâncenele stufoase, nasul mic şi buzele groase şi pronunţate pot fi asociate cu comportamentul criminal. Un alt adept al acestei teorii a fost elveţianul Johan Kaspar Lavater (1741-1801), care a mai adăugat la trăsăturile fizice de mai sus şi bărbia slab-pronunţată. Desigur, această teorie nu mai are nici o aplicabilitate în prezent, prezentând interes doar din punct de vedere istoric.
O altă teorie depăşită din punct de vedere practic este frenologia, definită ca fiind pseudoştiinţa conform căreia ar exista o relaţie directă între forma si mărimea diverselor regiuni ale creierului si craniului si diversele facultăţi psihice ale individului. Conform acestei teorii, anumite umflături ale craniului indică o slabă activitate a creierului, cum ar fi, de exemplu, combativitatea. Alte asimetrii ar fi responsabile cu trăsături psihice ca moralitatea si comportamentul criminal. Insă tot frenologii au fost aceia care au susţinut că, prin exerciţii psihice susţinute, un criminal înnăscut poate fi reformat. Reprezentanţii de seamă ai acestui curent au fost germanul Franz Joseph Gall şi, discipolul acestuia, John Gaspar Spurzheim (1776-1832). (va urma)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)